my blog

Apreciez initiativa organizatorilor Olimpiadelor Comunicarii legata de bloguri.Personal o vad ca pe o incurajare pentru blogeri, si nu numai, de a scrie. Aici insa observ cu dezamagire o mica problemuta.
Observ ca scopul acestei initiative nu e destul de bine inteles.Nu premiile sunt cele care ar trebui sa iti dea de gandit.Sa scrii nu inseamna sa postezi tot ce iti trece prin cap doar de dragul de a "posta", de a avea cat mai multe articole pe blog si de a fi cat mai colorate.
Dupa cum am mai spus, imi plac lucrurile facute cu cap, imi place coerenta si intotdeauna admir un articol cu substanta, cu consistenta.
In ciuda faptului ca acest concurs nu ma motiveaza mai mult decat inainte sa scriu, simt nevoia sa-mi exprim punctul de vedere.De unde a plecat aceasta motivatie? De la diferitele articole pe care le-am citit, unele mentionate pe site-ul Olimpiadelor. Ca urmare, profit de ocazie pentru a lansa un mic indemn: Nu scrieti doar pentru a scrie. Nu scrieti cuvinte, fraze, idei care nu vor avea nici un efect. Cuvantul poate avea o greutate inimaginabila, poate lucra in favoarea sau in defavoarea voastra.
Cuvantul vorbit zboara, se pierde, timpul il sterge, insa cuvantul scris ramane. Ramane ca o marturie peste ani, se intipareste in minte, in suflet.
Sper sa nu fiu gresit inteleasa, repet, este punctul meu de vedere, iar de aici Scrisul se vede ca o arta.
Urasc aroganta, snobismul, insa imi doresc sa vad mai multe articole care sa imi retina atentia pentru o clipa, care sa ma faca sa reflectez, sa gandesc, care sa-mi stimuleze interesul, sa le retin.
Nu-mi ramane decat sa urez tuturor...Bafta la scris!

Numarand minutele intr-un accelerat ce parea ca nu mai ajunge acasa si avand un impuls de la U2-"The saints are coming", m-am gandit ca urmatoarele randuri sa fie dedicate echipei mele:
Echipa asta va fi pentru mine  o echipa de Eroi, iar "Chasing Cars" va fi Imnul ei.
Oricare ar fi rezultatul, voi tresari 
si voi asculta cu mult curaj melodia asta-imi va ramane imprimata in suflet, in memorie, unde vreti...
Si daca intr-adevar numele tarii in care ne-am nascut chiar inseamna "hopekiller", atunci evident nu voi mai apartine ei.Va insemna ca isi alege locuitori care nu merita sa-i reprezinte numele.In cazul asta, nu stiu daca voi mai fi unul din ei.
Pentru toate momentele bune si mai ales pentru cele mai putin bune, cu totii suntem o echipa de luptatori!

Pur intamplator intr-o clipa, cuvantul "obisnuinta" mi-a indus brusc un moment de liniste, de blocaj verbal.Brusc nu mi-am mai putut continua fraza ce incepusem sa o rostesc.Cuvintele au refuzat sa se mai rostogoleasca afara iar gandul spunea: asta e!Obisnuinta!Era defapt subconstientul...el stia ceva, asta era unul din cuvintele ce i-au lasat semne...unele curabile, altele nu.Era defapt o problema peste care nu trecuse deplin, pe care o depasise si nu prea.Un "hop" peste care ai trecut dar despre care nu poti afirma ca nu l-ai simtit.
Apoi a urmat un intreg monolog, pe care incerc sa-l redau si acum, despre obisnuinta.Astfel,ea se clasifica in obisnuinta benefica si una nociva.Dar...exista oare obisnuinta benefica?sau sensul obisnuintei e doar unul negativ? Singurele situatii cand as accepta o obisnuinta ca fiind benefica este atunci cand te obisnuiesti fara un lucru nociv tie.Fara alimente ce iti dauneaza, fara obiceiuri nocive, etc.
In rest insa, obisnuinta imi pare cu un sens asa negativ...Fac un mic efort si rememorez cateva fraze din copilarie."la dentist:O sa te doara un pic...dar te obisnuiesti pana iti trece"; "Nu pot sa iti cumpar papusa X...lasa ca iti trece tie (te obisnuiesti cu gandul ca nu o vei avea)", din adolescenta, cu n perioade aiurea, cu care te obisnuiesti,fac parte din tine, sau de acum" X nu a mai raspuns de 1 an...m-am obisnuit"; "Y,Z folosesc tot felul de scuze penibile pentru a nu spune ceea ce eu stiu deja, fara a-mi fi spus cineva. Cu totii stim ca un "ce mai face nu-stiu-cine?" mai inseamna si "hai sa schimb subiectul ca n-am chef sa dau explicatii" sau ca un raspuns "bine" la intrebarea "ce mai faci" poate sa insemne toate starile posibile din lumea asta in afara de bine.
Mai exact ce limba vorbim?Cine mai stie?
Fiecare isi reinventeaza propriul DEX sau DOOM dupa cum are chef.Ce conteaza ce cred ceilalti?
Atata timp cat gardul e vopsit afara, fain-frumos, si inauntru leopardul n-are nici o sansa sa fie zarit, ce mai conteaza?Pai nu mai conteaza nimic, totul e "super-tare".Si-mi pun picior peste picior pe birou, si imi lipesc ochii de tavan, si ce viata tare am!
Asta e....asta e ceva din mine care incepe sa se imbolnaveasca.Asta e virusul contactat de afara, dar care omoara incet dar sigur.
Furie,resemnare, OBISNUINTA? Ce? m-am obisnuit cu obisnuinta? nu se poate si asta! Nu cred ca voi mai astepta ziua mea sa-mi fac un cadou... pe care stiu ca-l voi utiliza extrem de des: am renuntat la mitraliera si-mi voi auto-darui un sac de box...pe care sa-mi descarc in scop "constructiv" nu numai furia,ci si toate dezamagirile si tristetile.Lui ii voi reprosa ca prietenii nu mai sunt prieteni, ca vorbele nu mai sunt vorbe, ca "da" inseamna si "nu" cand vrea el, ca nu mai gasesc pic de curaj si tarie in cei in care credeam, ca inot intr-un ocean de indiferenta, de raceala, de rautate.
Vreau-nu vreau, nu am incotro.Voi lovi acel sac pana voi ajunge atat de rece incat voi ingheta.Nu voi mai iubi, nu ma voi mai dedica nici unui lucru, asa cum toti au incetat de foarte mult timp sa faca.
Si iar ma obisnuiesc... ma obisnuiesc sa cred ca unele lucruri nu sunt pentru toti, indiferent ce ar face ei.Nici viata, nici macar moartea nu i-ar putea iubi.Pentru ca iubirea nu e pentru ei.Ei iubesc doar vise, iubesc o viata imaginara, paralela.
De literele astea ar fi tipete pana in ceruri si inapoi, as sti ca nu am scris degeaba.Pana atunci...

    Continui "asediul" asupra societatii in care "ma desfasor" ,care nu inceteaza nici o clipa sa-mi uimeasca ochii, care-mi produce fara incetare noi si noi invazii de ganduri, care-mi agita simturile si trairile.De ce fac asta?Ma gandesc la nepasare ca arma sigura de autodistrugere.Scrisul e tot ce mi-a ramas, singura companie fidela si stabila din viata pe care o "traiesc".E vocea mea atunci cand nu pot vorbi, e lacrima atunci cand nu pot plange.E esenta gandurilor, cheia lacatului inca nedeschis.
In pauza dintre doua "sedinte" de brainstorming pentru faimoasa "echipa de puricei" ma gandesc serios la necesitatea unei campanii anti-indiferenta."Nepasarea ucide" e sloganul ce-mi topaie in gand, dar parca nu e tocmai topaitul lui...parca-i vine sa se ghemuiasca intr-un colt,coplesit de tristete.Nepasarea ucide vise, sperante, oameni.Oarecum contrar afirmatiei lui Cioran,"tristetea...deficienta optica a perceptiei", as spune ca tristetea e consecinta perceptiei nu numai optice a realitatii care ne si care ma inconjoara.Si din iuresul coplesitor de ganduri se desprind clare cateva cuvinte ce formeaza,in inlantuirea lor, asemenea unui dans demonic, o inchisoare circulara,un penitenciar spiritual de maxima siguranta:ignoranta/indiferenta/nepasare-->nesiguranta/instabilitate-->dezamagire-->tristete.
De ce sa-ti pese?Nu te plateste nimeni sa crezi in puterea propriilor tale visuri, dar sa mai crezi si in ale celor de langa tine?Astept cu nerabdare si curiozitate ziua, ceasul, minutul, secunda cand se va fi inventat un nou business numit "altruism".Visez, desigur.Dincolo de cariera, bani, aparente, imagine nu e nimic...absolut.Doar un vid infinit in locul unei minciuni colosale, globale.
Cui ii pasa ca e primavara?Cui ii pasa de adevar, de esenta?Cui ii pasa de ce lasa in urma prin ceea ce face?
Daca as fi gladiator, l-as sfasia pe cel ce distruge prin nepasare;daca as fi pompier, l-as lasa sa arda in propria-i nepasare si mi-as racori ochii cu cenusa lui;daca as fi timpul, as uita de el;daca as fi marea, l-as inghiti; daca as fi uitarea, mi l-as darui; daca as fi fericirea, l-as alunga.
Dar nu sunt decat  un om si scriu. Scriu pentru neuitare...

What is really life? What is the real life? What could it be?...Questions that every human beeing has surely asked so far.The perception upon life can change from day to day.Today life seems to me an ensemble of choices...On the whole, life is choosing...not living the way you choose, not choosing the way you live your live, but living your life making choices. What you choose does not depend entirely on you...it depends so very much on the others...on how the others choose to live their life, on how they live to choose. Reality does not exist. It only exists in the virtual, mental perception of each one of us. So reality, and therefore life, is never the same for 2 people. Life is the reality you choose to see.Personality is the way you choose to act;the way you allow yourself to act, to be seen by others, to be.You can choose a way to be for the social reason of self-integration in a certain pattern, in a certain type of society. The fear of rejection is the reason for which people choose ways of behaving themselves, the unexplainable experiences of the past turn into the unexplainability and the vagueness of the future.The multitude of choices suddenly turns into a void, a void where this multitude vanishes and where there are no more choices to be made.Choices imply behaviors, behaviors imply attitudes, attitudes imply actions and actions imply words.
To speak or not to speak? To launch the storm of feelings, thoughts, dreams, desires, wishes, longings, lost hopes caring for your own spirit without giving a damn on the other's choices, on the other's life? Or to suffocate the burst of life that comes from within, to struggle yourself to turn that storm into idleness, to give them all up because they don't fit in the reality you see, the reality that surrounds you and that takes you up like a tornado takes away a broken roof? A roof that simply could not be strong enough to survive its surrounding reality.
They say you live the way you choose to, that you have the life you want to have.But little did they know that life listenes to nobody.It is not aware of its virtual "twin", the one that lives in everyone of us, the one that wants so badly to come out to the surface, the one who struggles to death to overtake the other life.So what do all of you "wise people" really know? How can you all "demagogues" can speak, by just pretending to "listen" to the others? Where are your ears at? You have all killed your inner voices, your true YOU and turned into some kind of prototypes, into the same robots the society trend wants to have.The heartbreaking reality is the one you see, the one you speak about, the one with which you snap everybody's dreams each and every single day.
Returning to choices, you can choose to go with the flow, slowly killing your true self, dieing on the inside, but getting to be regarded as a king, as the embodyment of power, strength and effectiveness, or you can choose the road backwards: guiding your life by the things that make your spirit whole, risking the social disregardness and getting used to solitude.
That is the way my eyes have seen life so far, that's how my house looks in the middle of the tornado.I cannot choose the tornado's path, I can only choose the future construction and replacement of my house.With or without a roof.