my blog

Pur intamplator intr-o clipa, cuvantul "obisnuinta" mi-a indus brusc un moment de liniste, de blocaj verbal.Brusc nu mi-am mai putut continua fraza ce incepusem sa o rostesc.Cuvintele au refuzat sa se mai rostogoleasca afara iar gandul spunea: asta e!Obisnuinta!Era defapt subconstientul...el stia ceva, asta era unul din cuvintele ce i-au lasat semne...unele curabile, altele nu.Era defapt o problema peste care nu trecuse deplin, pe care o depasise si nu prea.Un "hop" peste care ai trecut dar despre care nu poti afirma ca nu l-ai simtit.
Apoi a urmat un intreg monolog, pe care incerc sa-l redau si acum, despre obisnuinta.Astfel,ea se clasifica in obisnuinta benefica si una nociva.Dar...exista oare obisnuinta benefica?sau sensul obisnuintei e doar unul negativ? Singurele situatii cand as accepta o obisnuinta ca fiind benefica este atunci cand te obisnuiesti fara un lucru nociv tie.Fara alimente ce iti dauneaza, fara obiceiuri nocive, etc.
In rest insa, obisnuinta imi pare cu un sens asa negativ...Fac un mic efort si rememorez cateva fraze din copilarie."la dentist:O sa te doara un pic...dar te obisnuiesti pana iti trece"; "Nu pot sa iti cumpar papusa X...lasa ca iti trece tie (te obisnuiesti cu gandul ca nu o vei avea)", din adolescenta, cu n perioade aiurea, cu care te obisnuiesti,fac parte din tine, sau de acum" X nu a mai raspuns de 1 an...m-am obisnuit"; "Y,Z folosesc tot felul de scuze penibile pentru a nu spune ceea ce eu stiu deja, fara a-mi fi spus cineva. Cu totii stim ca un "ce mai face nu-stiu-cine?" mai inseamna si "hai sa schimb subiectul ca n-am chef sa dau explicatii" sau ca un raspuns "bine" la intrebarea "ce mai faci" poate sa insemne toate starile posibile din lumea asta in afara de bine.
Mai exact ce limba vorbim?Cine mai stie?
Fiecare isi reinventeaza propriul DEX sau DOOM dupa cum are chef.Ce conteaza ce cred ceilalti?
Atata timp cat gardul e vopsit afara, fain-frumos, si inauntru leopardul n-are nici o sansa sa fie zarit, ce mai conteaza?Pai nu mai conteaza nimic, totul e "super-tare".Si-mi pun picior peste picior pe birou, si imi lipesc ochii de tavan, si ce viata tare am!
Asta e....asta e ceva din mine care incepe sa se imbolnaveasca.Asta e virusul contactat de afara, dar care omoara incet dar sigur.
Furie,resemnare, OBISNUINTA? Ce? m-am obisnuit cu obisnuinta? nu se poate si asta! Nu cred ca voi mai astepta ziua mea sa-mi fac un cadou... pe care stiu ca-l voi utiliza extrem de des: am renuntat la mitraliera si-mi voi auto-darui un sac de box...pe care sa-mi descarc in scop "constructiv" nu numai furia,ci si toate dezamagirile si tristetile.Lui ii voi reprosa ca prietenii nu mai sunt prieteni, ca vorbele nu mai sunt vorbe, ca "da" inseamna si "nu" cand vrea el, ca nu mai gasesc pic de curaj si tarie in cei in care credeam, ca inot intr-un ocean de indiferenta, de raceala, de rautate.
Vreau-nu vreau, nu am incotro.Voi lovi acel sac pana voi ajunge atat de rece incat voi ingheta.Nu voi mai iubi, nu ma voi mai dedica nici unui lucru, asa cum toti au incetat de foarte mult timp sa faca.
Si iar ma obisnuiesc... ma obisnuiesc sa cred ca unele lucruri nu sunt pentru toti, indiferent ce ar face ei.Nici viata, nici macar moartea nu i-ar putea iubi.Pentru ca iubirea nu e pentru ei.Ei iubesc doar vise, iubesc o viata imaginara, paralela.
De literele astea ar fi tipete pana in ceruri si inapoi, as sti ca nu am scris degeaba.Pana atunci...