my blog

And so came it out, chased the rain away and spread like a winner a rainbow over me, a wonder in the sky, a wonder in a child's soul who stared into the open blue, and for a little while it blew away its worries and fears. But the sun set quickly, took with it the tiny instant of a wonder, and the birds began their evening musical. And the now grown-up child started desperately looking for words, words to take the heaviness away, far away...it's tiny strength can't deal with the infinte thoughts any more, and so they break out as hungry beasts through the tips of the fingers. People are afraid of words, mostly of the spoken ones, they run away and build instead a self-destructive wall of silence around them. Silence is death, it has always been that way. But you see,words,they have become my only strength, when I realised the spoken ones colud frighten the ones I love. I'm just a toy, a toy in life's hands, maybe a rainbow in other's life. But my words...they are not really my toys, they are my allies, my support, my help and light. And time...who on God's earth should have the time to read them...it does no matter, I am just a finite human being with an indefinite soul, spread all over the world...and I write, write for its eternity.

Iti vine sa crezi? sincer, nici mie...ma uit ca la o masca, ca la altcineva, o papusa frumoasa intr-o vitrina, un ideal pe care ai vrea sa-l atingi...si totusi e real...si ma intreb...is that really me? that cannot be, though that is, it IS! Si ma uit la tine, masca, si ma intreb cum altii se gandesc cand te vad:"ce fericita si impacata cu ea e"...ah numai de-ar fi asa...numai de-as avea o noapte de liniste, o dimineata in care sa nu fie aceasi imagine in minte...in ochi...in lacrimi.Ai incercat sa traiesti singur, atunci cand ai dat foc la tot in urma ta? Stii cum e aunci cand vrei cu disperare sa te intorci si nu mai ai unde, pentru ca din prostie ai ars tot??? Mai stii pentru ce lupti cand nu stii pentru ce merita sa mori?Atunci cand trebuie sa continui sa respiri cu toate ca stii ca nu mai primesti nicio sansa...atunci DOARE..si de durerea de-ar fi tipat ar ajunge pana in rai... si atunci moare ceva in inima ta...si devii doar un morman de ruine, doar stii bine ca nimic nu e facut sa dureze o vesnicie, candva vine sfarsitul si tu va trebui sa-l accepti. Si totusi inima bate...si tu respiri...si simti...activitatile cotidieniene umane sunt mult prea banale...sa respiri, sa privesti si sa fii nicaieri te tine in viata...e prea tarziu sa ma gandesc la valoarea vietii mele, o stiu doar eu si e de ajuns...Si TU...tu n-o sa intelegi niciodata ce ai fi putut avea de la un om asa neinsemnat...pentru lumea intreaga nu insemni nimic, dar pentru un om neinsemnat esti lumea intreaga.Spui ca-i totul bine, nu stii cat insa cat de rau imi e...
"And you can see my heart beating
You can see it through my chest
That I’m terrirfied, but I’m not leaving
I know that I must pass this test
So just pull the trigger".

Ich startete pur wie das Licht
Ein Kind mit Funkel in den Augen, das nicht wusste, was Schuld bedeutet
In der Suche nach Liebe wusste ich nicht schlagen,
Und das Leben hat mir erstes geschlagen
Und ich fand heraus, es ist nicht schlecht, kein Mensch zu sein
Denn das ist auch mal Mord
Und so ist ein bisschen schwarz in meiner Seele gelandet
Wir verlieren uns zwischen Naegel, Rauch und Witze...ueber die Schwachen
Wir sind gesund geboren, und in dem Versuch, uns zu heilen
Werden wir krank
Siehst du, das Leben ist eine schlecht beleuchtete Strasse
Voller Loecher, voll von Bloecken bereit zu fallen
Rat mal ueber wen?
Voll mit feuer, bereit jeden zu brennen
Voller Augen, bereit jede Scwaeche zu sehen
Voll mit Dummen, die noch auf die Antwort des Gebets warten
Was mich betrifft, nichts von allem, was sich bewegt, bewegt mich nicht mehr
Nur Hass beisst mich gelegentlich und ich schreie
Heute hab' ich meine Seele wieder zum Verkaufen
Ansonsten die gleichen Pulver
In verschiedenem Wind
Und auch ich bin nicht mehr die gleiche
Und ich weiss nicht einmal, wer ich bin
Sag mir, statt die Seele, was spiele ich jetzt?
Hab' versucht, mich zu aendern, kann aber nicht mehr
Hab' mich auf den Weg verloren, und wissen wollen
Werd' ich mal sein wie ich sein wollte?
Es gibt Orte in meiner Seele die ich schliessen musste
Selbst fuer einen Augenblick
Wuensche ichs euch allen zeigen.
Und selbst mit einer Zukunft,nicht nur tausende Vergangenheiten,
Die mich geschlossen haben,
Koennte ich durch einem Alptraumleben gehen
Wenn ich nur fuer einen Augenblick ein Traum lebe.

...dar se comunica, daca stii sa le descifrezi, si nu sa le iei ca atare.
Sunt lucruri, gesturi care spun atat de multe, enorm de multe.
Gesturi pe care, oricate "coduri etice" si oricate tratate despre body language ai citi, nu le poti ascunde. 
Iar cea mai mica incercare in sensul asta se "vede" fals. Poate ma insel, 
dar cred ca asta e singura poarta, singura speranta pentru o comunicare sincera.
In rest, tot ceea ce teoretic se cheama COMUNICARE, e o comunicare controlata, mai mult sau mai putin.
Ce domeniu fascinant mi se pare la ora asta! Nu eu l-am ales, ci m-a ales el pe mine. Si ce super ar fi daca oamenii ar incerca sa-i inteleaga si sa-i decodeze toate aspectele, in loc sa dea vina pe comunicare, sau mai bine zis pe lipsa ei (am vazut ca e "trendy"). Totul, absolut totul comunica. Depinde de tine, omule, sa-i inveti limbajul, sa-i intelegi caile.
Asadar, lucrurile care nu "se" spun, se COMUNICA de n ori mai puternic.
In final, as zice ca nu omul face comunicarea, ci comunicarea face omul.

Apreciez initiativa organizatorilor Olimpiadelor Comunicarii legata de bloguri.Personal o vad ca pe o incurajare pentru blogeri, si nu numai, de a scrie. Aici insa observ cu dezamagire o mica problemuta.
Observ ca scopul acestei initiative nu e destul de bine inteles.Nu premiile sunt cele care ar trebui sa iti dea de gandit.Sa scrii nu inseamna sa postezi tot ce iti trece prin cap doar de dragul de a "posta", de a avea cat mai multe articole pe blog si de a fi cat mai colorate.
Dupa cum am mai spus, imi plac lucrurile facute cu cap, imi place coerenta si intotdeauna admir un articol cu substanta, cu consistenta.
In ciuda faptului ca acest concurs nu ma motiveaza mai mult decat inainte sa scriu, simt nevoia sa-mi exprim punctul de vedere.De unde a plecat aceasta motivatie? De la diferitele articole pe care le-am citit, unele mentionate pe site-ul Olimpiadelor. Ca urmare, profit de ocazie pentru a lansa un mic indemn: Nu scrieti doar pentru a scrie. Nu scrieti cuvinte, fraze, idei care nu vor avea nici un efect. Cuvantul poate avea o greutate inimaginabila, poate lucra in favoarea sau in defavoarea voastra.
Cuvantul vorbit zboara, se pierde, timpul il sterge, insa cuvantul scris ramane. Ramane ca o marturie peste ani, se intipareste in minte, in suflet.
Sper sa nu fiu gresit inteleasa, repet, este punctul meu de vedere, iar de aici Scrisul se vede ca o arta.
Urasc aroganta, snobismul, insa imi doresc sa vad mai multe articole care sa imi retina atentia pentru o clipa, care sa ma faca sa reflectez, sa gandesc, care sa-mi stimuleze interesul, sa le retin.
Nu-mi ramane decat sa urez tuturor...Bafta la scris!

Numarand minutele intr-un accelerat ce parea ca nu mai ajunge acasa si avand un impuls de la U2-"The saints are coming", m-am gandit ca urmatoarele randuri sa fie dedicate echipei mele:
Echipa asta va fi pentru mine  o echipa de Eroi, iar "Chasing Cars" va fi Imnul ei.
Oricare ar fi rezultatul, voi tresari 
si voi asculta cu mult curaj melodia asta-imi va ramane imprimata in suflet, in memorie, unde vreti...
Si daca intr-adevar numele tarii in care ne-am nascut chiar inseamna "hopekiller", atunci evident nu voi mai apartine ei.Va insemna ca isi alege locuitori care nu merita sa-i reprezinte numele.In cazul asta, nu stiu daca voi mai fi unul din ei.
Pentru toate momentele bune si mai ales pentru cele mai putin bune, cu totii suntem o echipa de luptatori!

Pur intamplator intr-o clipa, cuvantul "obisnuinta" mi-a indus brusc un moment de liniste, de blocaj verbal.Brusc nu mi-am mai putut continua fraza ce incepusem sa o rostesc.Cuvintele au refuzat sa se mai rostogoleasca afara iar gandul spunea: asta e!Obisnuinta!Era defapt subconstientul...el stia ceva, asta era unul din cuvintele ce i-au lasat semne...unele curabile, altele nu.Era defapt o problema peste care nu trecuse deplin, pe care o depasise si nu prea.Un "hop" peste care ai trecut dar despre care nu poti afirma ca nu l-ai simtit.
Apoi a urmat un intreg monolog, pe care incerc sa-l redau si acum, despre obisnuinta.Astfel,ea se clasifica in obisnuinta benefica si una nociva.Dar...exista oare obisnuinta benefica?sau sensul obisnuintei e doar unul negativ? Singurele situatii cand as accepta o obisnuinta ca fiind benefica este atunci cand te obisnuiesti fara un lucru nociv tie.Fara alimente ce iti dauneaza, fara obiceiuri nocive, etc.
In rest insa, obisnuinta imi pare cu un sens asa negativ...Fac un mic efort si rememorez cateva fraze din copilarie."la dentist:O sa te doara un pic...dar te obisnuiesti pana iti trece"; "Nu pot sa iti cumpar papusa X...lasa ca iti trece tie (te obisnuiesti cu gandul ca nu o vei avea)", din adolescenta, cu n perioade aiurea, cu care te obisnuiesti,fac parte din tine, sau de acum" X nu a mai raspuns de 1 an...m-am obisnuit"; "Y,Z folosesc tot felul de scuze penibile pentru a nu spune ceea ce eu stiu deja, fara a-mi fi spus cineva. Cu totii stim ca un "ce mai face nu-stiu-cine?" mai inseamna si "hai sa schimb subiectul ca n-am chef sa dau explicatii" sau ca un raspuns "bine" la intrebarea "ce mai faci" poate sa insemne toate starile posibile din lumea asta in afara de bine.
Mai exact ce limba vorbim?Cine mai stie?
Fiecare isi reinventeaza propriul DEX sau DOOM dupa cum are chef.Ce conteaza ce cred ceilalti?
Atata timp cat gardul e vopsit afara, fain-frumos, si inauntru leopardul n-are nici o sansa sa fie zarit, ce mai conteaza?Pai nu mai conteaza nimic, totul e "super-tare".Si-mi pun picior peste picior pe birou, si imi lipesc ochii de tavan, si ce viata tare am!
Asta e....asta e ceva din mine care incepe sa se imbolnaveasca.Asta e virusul contactat de afara, dar care omoara incet dar sigur.
Furie,resemnare, OBISNUINTA? Ce? m-am obisnuit cu obisnuinta? nu se poate si asta! Nu cred ca voi mai astepta ziua mea sa-mi fac un cadou... pe care stiu ca-l voi utiliza extrem de des: am renuntat la mitraliera si-mi voi auto-darui un sac de box...pe care sa-mi descarc in scop "constructiv" nu numai furia,ci si toate dezamagirile si tristetile.Lui ii voi reprosa ca prietenii nu mai sunt prieteni, ca vorbele nu mai sunt vorbe, ca "da" inseamna si "nu" cand vrea el, ca nu mai gasesc pic de curaj si tarie in cei in care credeam, ca inot intr-un ocean de indiferenta, de raceala, de rautate.
Vreau-nu vreau, nu am incotro.Voi lovi acel sac pana voi ajunge atat de rece incat voi ingheta.Nu voi mai iubi, nu ma voi mai dedica nici unui lucru, asa cum toti au incetat de foarte mult timp sa faca.
Si iar ma obisnuiesc... ma obisnuiesc sa cred ca unele lucruri nu sunt pentru toti, indiferent ce ar face ei.Nici viata, nici macar moartea nu i-ar putea iubi.Pentru ca iubirea nu e pentru ei.Ei iubesc doar vise, iubesc o viata imaginara, paralela.
De literele astea ar fi tipete pana in ceruri si inapoi, as sti ca nu am scris degeaba.Pana atunci...