my blog

Rainbow over me

2010-03-30T21:42:00.004+03:00

And so came it out, chased the rain away and spread like a winner a rainbow over me, a wonder in the sky, a wonder in a child's soul who stared into the open blue, and for a little while it blew away its worries and fears. But the sun set quickly, took with it the tiny instant of a wonder, and the birds began their evening musical. And the now grown-up child started desperately looking for words, words to take the heaviness away, far away...it's tiny strength can't deal with the infinte thoughts any more, and so they break out as hungry beasts through the tips of the fingers. People are afraid of words, mostly of the spoken ones, they run away and build instead a self-destructive wall of silence around them. Silence is death, it has always been that way. But you see,words,they have become my only strength, when I realised the spoken ones colud frighten the ones I love. I'm just a toy, a toy in life's hands, maybe a rainbow in other's life. But my words...they are not really my toys, they are my allies, my support, my help and light. And time...who on God's earth should have the time to read them...it does no matter, I am just a finite human being with an indefinite soul, spread all over the world...and I write, write for its eternity.

2009-12-11T23:04:00.002+02:00

Iti vine sa crezi? sincer, nici mie...ma uit ca la o masca, ca la altcineva, o papusa frumoasa intr-o vitrina, un ideal pe care ai vrea sa-l atingi...si totusi e real...si ma intreb...is that really me? that cannot be, though that is, it IS! Si ma uit la tine, masca, si ma intreb cum altii se gandesc cand te vad:"ce fericita si impacata cu ea e"...ah numai de-ar fi asa...numai de-as avea o noapte de liniste, o dimineata in care sa nu fie aceasi imagine in minte...in ochi...in lacrimi.Ai incercat sa traiesti singur, atunci cand ai dat foc la tot in urma ta? Stii cum e aunci cand vrei cu disperare sa te intorci si nu mai ai unde, pentru ca din prostie ai ars tot??? Mai stii pentru ce lupti cand nu stii pentru ce merita sa mori?Atunci cand trebuie sa continui sa respiri cu toate ca stii ca nu mai primesti nicio sansa...atunci DOARE..si de durerea de-ar fi tipat ar ajunge pana in rai... si atunci moare ceva in inima ta...si devii doar un morman de ruine, doar stii bine ca nimic nu e facut sa dureze o vesnicie, candva vine sfarsitul si tu va trebui sa-l accepti. Si totusi inima bate...si tu respiri...si simti...activitatile cotidieniene umane sunt mult prea banale...sa respiri, sa privesti si sa fii nicaieri te tine in viata...e prea tarziu sa ma gandesc la valoarea vietii mele, o stiu doar eu si e de ajuns...Si TU...tu n-o sa intelegi niciodata ce ai fi putut avea de la un om asa neinsemnat...pentru lumea intreaga nu insemni nimic, dar pentru un om neinsemnat esti lumea intreaga.Spui ca-i totul bine, nu stii cat insa cat de rau imi e...
"And you can see my heart beating
You can see it through my chest
That I’m terrirfied, but I’m not leaving
I know that I must pass this test
So just pull the trigger".

2009-11-16T19:33:00.002+02:00

Ich startete pur wie das Licht
Ein Kind mit Funkel in den Augen, das nicht wusste, was Schuld bedeutet
In der Suche nach Liebe wusste ich nicht schlagen,
Und das Leben hat mir erstes geschlagen
Und ich fand heraus, es ist nicht schlecht, kein Mensch zu sein
Denn das ist auch mal Mord
Und so ist ein bisschen schwarz in meiner Seele gelandet
Wir verlieren uns zwischen Naegel, Rauch und Witze...ueber die Schwachen
Wir sind gesund geboren, und in dem Versuch, uns zu heilen
Werden wir krank
Siehst du, das Leben ist eine schlecht beleuchtete Strasse
Voller Loecher, voll von Bloecken bereit zu fallen
Rat mal ueber wen?
Voll mit feuer, bereit jeden zu brennen
Voller Augen, bereit jede Scwaeche zu sehen
Voll mit Dummen, die noch auf die Antwort des Gebets warten
Was mich betrifft, nichts von allem, was sich bewegt, bewegt mich nicht mehr
Nur Hass beisst mich gelegentlich und ich schreie
Heute hab' ich meine Seele wieder zum Verkaufen
Ansonsten die gleichen Pulver
In verschiedenem Wind
Und auch ich bin nicht mehr die gleiche
Und ich weiss nicht einmal, wer ich bin
Sag mir, statt die Seele, was spiele ich jetzt?
Hab' versucht, mich zu aendern, kann aber nicht mehr
Hab' mich auf den Weg verloren, und wissen wollen
Werd' ich mal sein wie ich sein wollte?
Es gibt Orte in meiner Seele die ich schliessen musste
Selbst fuer einen Augenblick
Wuensche ichs euch allen zeigen.
Und selbst mit einer Zukunft,nicht nur tausende Vergangenheiten,
Die mich geschlossen haben,
Koennte ich durch einem Alptraumleben gehen
Wenn ich nur fuer einen Augenblick ein Traum lebe.

Lucrurile care nu "se" spun

2007-05-27T22:39:00.000+03:00

...dar se comunica, daca stii sa le descifrezi, si nu sa le iei ca atare.
Sunt lucruri, gesturi care spun atat de multe, enorm de multe.
Gesturi pe care, oricate "coduri etice" si oricate tratate despre body language ai citi, nu le poti ascunde.
Iar cea mai mica incercare in sensul asta se "vede" fals. Poate ma insel,
dar cred ca asta e singura poarta, singura speranta pentru o comunicare sincera.
In rest, tot ceea ce teoretic se cheama COMUNICARE, e o comunicare controlata, mai mult sau mai putin.
Ce domeniu fascinant mi se pare la ora asta! Nu eu l-am ales, ci m-a ales el pe mine. Si ce super ar fi daca oamenii ar incerca sa-i inteleaga si sa-i decodeze toate aspectele, in loc sa dea vina pe comunicare, sau mai bine zis pe lipsa ei (am vazut ca e "trendy"). Totul, absolut totul comunica. Depinde de tine, omule, sa-i inveti limbajul, sa-i intelegi caile.
Asadar, lucrurile care nu "se" spun, se COMUNICA de n ori mai puternic.
In final, as zice ca nu omul face comunicarea, ci comunicarea face omul.

Mania "Concursul Blogurilor"

2007-04-26T11:55:00.000+03:00

Apreciez initiativa organizatorilor Olimpiadelor Comunicarii legata de bloguri.Personal o vad ca pe o incurajare pentru blogeri, si nu numai, de a scrie. Aici insa observ cu dezamagire o mica problemuta.
Observ ca scopul acestei initiative nu e destul de bine inteles.Nu premiile sunt cele care ar trebui sa iti dea de gandit.Sa scrii nu inseamna sa postezi tot ce iti trece prin cap doar de dragul de a "posta", de a avea cat mai multe articole pe blog si de a fi cat mai colorate.
Dupa cum am mai spus, imi plac lucrurile facute cu cap, imi place coerenta si intotdeauna admir un articol cu substanta, cu consistenta.
In ciuda faptului ca acest concurs nu ma motiveaza mai mult decat inainte sa scriu, simt nevoia sa-mi exprim punctul de vedere.De unde a plecat aceasta motivatie? De la diferitele articole pe care le-am citit, unele mentionate pe site-ul Olimpiadelor. Ca urmare, profit de ocazie pentru a lansa un mic indemn: Nu scrieti doar pentru a scrie. Nu scrieti cuvinte, fraze, idei care nu vor avea nici un efect. Cuvantul poate avea o greutate inimaginabila, poate lucra in favoarea sau in defavoarea voastra.
Cuvantul vorbit zboara, se pierde, timpul il sterge, insa cuvantul scris ramane. Ramane ca o marturie peste ani, se intipareste in minte, in suflet.
Sper sa nu fiu gresit inteleasa, repet, este punctul meu de vedere, iar de aici Scrisul se vede ca o arta.
Urasc aroganta, snobismul, insa imi doresc sa vad mai multe articole care sa imi retina atentia pentru o clipa, care sa ma faca sa reflectez, sa gandesc, care sa-mi stimuleze interesul, sa le retin.
Nu-mi ramane decat sa urez tuturor...Bafta la scris!

Thoughts 4 my team

2007-04-20T19:07:00.000+03:00

Numarand minutele intr-un accelerat ce parea ca nu mai ajunge acasa si avand un impuls de la U2-"The saints are coming", m-am gandit ca urmatoarele randuri sa fie dedicate echipei mele:
Echipa asta va fi pentru mine o echipa de Eroi, iar "Chasing Cars" va fi Imnul ei.
Oricare ar fi rezultatul, voi tresari
si voi asculta cu mult curaj melodia asta-imi va ramane imprimata in suflet, in memorie, unde vreti...
Si daca intr-adevar numele tarii in care ne-am nascut chiar inseamna "hopekiller", atunci evident nu voi mai apartine ei.Va insemna ca isi alege locuitori care nu merita sa-i reprezinte numele.In cazul asta, nu stiu daca voi mai fi unul din ei.
Pentru toate momentele bune si mai ales pentru cele mai putin bune, cu totii suntem o echipa de luptatori!

Despre Obisnuinta

2007-04-13T10:16:00.000+03:00

Pur intamplator intr-o clipa, cuvantul "obisnuinta" mi-a indus brusc un moment de liniste, de blocaj verbal.Brusc nu mi-am mai putut continua fraza ce incepusem sa o rostesc.Cuvintele au refuzat sa se mai rostogoleasca afara iar gandul spunea: asta e!Obisnuinta!Era defapt subconstientul...el stia ceva, asta era unul din cuvintele ce i-au lasat semne...unele curabile, altele nu.Era defapt o problema peste care nu trecuse deplin, pe care o depasise si nu prea.Un "hop" peste care ai trecut dar despre care nu poti afirma ca nu l-ai simtit.
Apoi a urmat un intreg monolog, pe care incerc sa-l redau si acum, despre obisnuinta.Astfel,ea se clasifica in obisnuinta benefica si una nociva.Dar...exista oare obisnuinta benefica?sau sensul obisnuintei e doar unul negativ? Singurele situatii cand as accepta o obisnuinta ca fiind benefica este atunci cand te obisnuiesti fara un lucru nociv tie.Fara alimente ce iti dauneaza, fara obiceiuri nocive, etc.
In rest insa, obisnuinta imi pare cu un sens asa negativ...Fac un mic efort si rememorez cateva fraze din copilarie."la dentist:O sa te doara un pic...dar te obisnuiesti pana iti trece"; "Nu pot sa iti cumpar papusa X...lasa ca iti trece tie (te obisnuiesti cu gandul ca nu o vei avea)", din adolescenta, cu n perioade aiurea, cu care te obisnuiesti,fac parte din tine, sau de acum" X nu a mai raspuns de 1 an...m-am obisnuit"; "Y,Z folosesc tot felul de scuze penibile pentru a nu spune ceea ce eu stiu deja, fara a-mi fi spus cineva. Cu totii stim ca un "ce mai face nu-stiu-cine?" mai inseamna si "hai sa schimb subiectul ca n-am chef sa dau explicatii" sau ca un raspuns "bine" la intrebarea "ce mai faci" poate sa insemne toate starile posibile din lumea asta in afara de bine.
Mai exact ce limba vorbim?Cine mai stie?
Fiecare isi reinventeaza propriul DEX sau DOOM dupa cum are chef.Ce conteaza ce cred ceilalti?
Atata timp cat gardul e vopsit afara, fain-frumos, si inauntru leopardul n-are nici o sansa sa fie zarit, ce mai conteaza?Pai nu mai conteaza nimic, totul e "super-tare".Si-mi pun picior peste picior pe birou, si imi lipesc ochii de tavan, si ce viata tare am!
Asta e....asta e ceva din mine care incepe sa se imbolnaveasca.Asta e virusul contactat de afara, dar care omoara incet dar sigur.
Furie,resemnare, OBISNUINTA? Ce? m-am obisnuit cu obisnuinta? nu se poate si asta! Nu cred ca voi mai astepta ziua mea sa-mi fac un cadou... pe care stiu ca-l voi utiliza extrem de des: am renuntat la mitraliera si-mi voi auto-darui un sac de box...pe care sa-mi descarc in scop "constructiv" nu numai furia,ci si toate dezamagirile si tristetile.Lui ii voi reprosa ca prietenii nu mai sunt prieteni, ca vorbele nu mai sunt vorbe, ca "da" inseamna si "nu" cand vrea el, ca nu mai gasesc pic de curaj si tarie in cei in care credeam, ca inot intr-un ocean de indiferenta, de raceala, de rautate.
Vreau-nu vreau, nu am incotro.Voi lovi acel sac pana voi ajunge atat de rece incat voi ingheta.Nu voi mai iubi, nu ma voi mai dedica nici unui lucru, asa cum toti au incetat de foarte mult timp sa faca.
Si iar ma obisnuiesc... ma obisnuiesc sa cred ca unele lucruri nu sunt pentru toti, indiferent ce ar face ei.Nici viata, nici macar moartea nu i-ar putea iubi.Pentru ca iubirea nu e pentru ei.Ei iubesc doar vise, iubesc o viata imaginara, paralela.
De literele astea ar fi tipete pana in ceruri si inapoi, as sti ca nu am scris degeaba.Pana atunci...

Despre păsul unora şi nepăsarea altora

2007-04-06T20:50:00.000+03:00

Continui "asediul" asupra societatii in care "ma desfasor" ,care nu inceteaza nici o clipa sa-mi uimeasca ochii, care-mi produce fara incetare noi si noi invazii de ganduri, care-mi agita simturile si trairile.De ce fac asta?Ma gandesc la nepasare ca arma sigura de autodistrugere.Scrisul e tot ce mi-a ramas, singura companie fidela si stabila din viata pe care o "traiesc".E vocea mea atunci cand nu pot vorbi, e lacrima atunci cand nu pot plange.E esenta gandurilor, cheia lacatului inca nedeschis.
In pauza dintre doua "sedinte" de brainstorming pentru faimoasa "echipa de puricei" ma gandesc serios la necesitatea unei campanii anti-indiferenta."Nepasarea ucide" e sloganul ce-mi topaie in gand, dar parca nu e tocmai topaitul lui...parca-i vine sa se ghemuiasca intr-un colt,coplesit de tristete.Nepasarea ucide vise, sperante, oameni.Oarecum contrar afirmatiei lui Cioran,"tristetea...deficienta optica a perceptiei", as spune ca tristetea e consecinta perceptiei nu numai optice a realitatii care ne si care ma inconjoara.Si din iuresul coplesitor de ganduri se desprind clare cateva cuvinte ce formeaza,in inlantuirea lor, asemenea unui dans demonic, o inchisoare circulara,un penitenciar spiritual de maxima siguranta:ignoranta/indiferenta/nepasare-->nesiguranta/instabilitate-->dezamagire-->tristete.
De ce sa-ti pese?Nu te plateste nimeni sa crezi in puterea propriilor tale visuri, dar sa mai crezi si in ale celor de langa tine?Astept cu nerabdare si curiozitate ziua, ceasul, minutul, secunda cand se va fi inventat un nou business numit "altruism".Visez, desigur.Dincolo de cariera, bani, aparente, imagine nu e nimic...absolut.Doar un vid infinit in locul unei minciuni colosale, globale.
Cui ii pasa ca e primavara?Cui ii pasa de adevar, de esenta?Cui ii pasa de ce lasa in urma prin ceea ce face?
Daca as fi gladiator, l-as sfasia pe cel ce distruge prin nepasare;daca as fi pompier, l-as lasa sa arda in propria-i nepasare si mi-as racori ochii cu cenusa lui;daca as fi timpul, as uita de el;daca as fi marea, l-as inghiti; daca as fi uitarea, mi l-as darui; daca as fi fericirea, l-as alunga.
Dar nu sunt decat un om si scriu. Scriu pentru neuitare...

Life...

2007-04-01T13:14:00.000+03:00

What is really life? What is the real life? What could it be?...Questions that every human beeing has surely asked so far.The perception upon life can change from day to day.Today life seems to me an ensemble of choices...On the whole, life is choosing...not living the way you choose, not choosing the way you live your live, but living your life making choices. What you choose does not depend entirely on you...it depends so very much on the others...on how the others choose to live their life, on how they live to choose. Reality does not exist. It only exists in the virtual, mental perception of each one of us. So reality, and therefore life, is never the same for 2 people. Life is the reality you choose to see.Personality is the way you choose to act;the way you allow yourself to act, to be seen by others, to be.You can choose a way to be for the social reason of self-integration in a certain pattern, in a certain type of society. The fear of rejection is the reason for which people choose ways of behaving themselves, the unexplainable experiences of the past turn into the unexplainability and the vagueness of the future.The multitude of choices suddenly turns into a void, a void where this multitude vanishes and where there are no more choices to be made.Choices imply behaviors, behaviors imply attitudes, attitudes imply actions and actions imply words.
To speak or not to speak? To launch the storm of feelings, thoughts, dreams, desires, wishes, longings, lost hopes caring for your own spirit without giving a damn on the other's choices, on the other's life? Or to suffocate the burst of life that comes from within, to struggle yourself to turn that storm into idleness, to give them all up because they don't fit in the reality you see, the reality that surrounds you and that takes you up like a tornado takes away a broken roof? A roof that simply could not be strong enough to survive its surrounding reality.
They say you live the way you choose to, that you have the life you want to have.But little did they know that life listenes to nobody.It is not aware of its virtual "twin", the one that lives in everyone of us, the one that wants so badly to come out to the surface, the one who struggles to death to overtake the other life.So what do all of you "wise people" really know? How can you all "demagogues" can speak, by just pretending to "listen" to the others? Where are your ears at? You have all killed your inner voices, your true YOU and turned into some kind of prototypes, into the same robots the society trend wants to have.The heartbreaking reality is the one you see, the one you speak about, the one with which you snap everybody's dreams each and every single day.
Returning to choices, you can choose to go with the flow, slowly killing your true self, dieing on the inside, but getting to be regarded as a king, as the embodyment of power, strength and effectiveness, or you can choose the road backwards: guiding your life by the things that make your spirit whole, risking the social disregardness and getting used to solitude.
That is the way my eyes have seen life so far, that's how my house looks in the middle of the tornado.I cannot choose the tornado's path, I can only choose the future construction and replacement of my house.With or without a roof.

Three molecules

2007-03-26T12:17:00.000+03:00

"While walking around this tattered
old house today,
I came upon three molecules
looking my way.
I stared at them for ages
and checking all my gauges
I proceeded to examine them
with instruments of great dexterity
but as I was looking for answers
through bacterias, amoebas and cancers
I came across something that simply
couldn't be:
one molecule was red,
one molecule was blue,
but the third molecule, my friend,
was me!"

Decembrie

2007-03-26T12:05:00.000+03:00

Ninge.Ochii mi s-au pierdut de mult printre fulgii albi si reci.am devenit o bucata de gheata, cu priviri de gheata, cu suflare de gheata.Ma gandesc: asta-i iarna mea.Fulgii albi si reci ma acopera cu linistea lor de gheata sub care toate simturile au amortit...nimic nu mai reactioneaza...am inghetat.Zapada devine din ce in ce mai grea...ma apasa, dar nu simt; fiecare fulg care cade se sparge in mii de sageti de gheata ce sfarsesc in mine, dar nu simt.Am iesit afara...eram inauntrul meu. Era frig,dar asa frumos...Tacerea alba amortise tipetele negre din adancuri.Stateam pe marginea timpului descompus in fulgii care-mi sopteau vorbe de neinteles...ce-mi spuneau oare?
Ma pierdusem in glaciarul decor si aproape uitasem sa mai respir...ma vedeam, ma intelegeam, eram o statuie de gheata ce astepta primele raze de soare care o vor readuce la viata si primele petale ce ii vor inflori sufletul. M-am intors in casa...era mai cald.

How does it feel

2007-03-23T12:44:00.000+02:00

E ca si cum ai intra intr-un magazin si ai cere un ac…dar magazinul este atat de bine aprovizionat…esti rugat cu tot felul de articole…care de care mai ispititoare,mai colorate,mai folositoare.Dar tie nu-ti trebuie nimic din acele lucruri,tu esti un simplu om intr-un magazine si vrei un ac…dar nu gasesti…esti obosit de cate magazine ai vizitat dar la nici unul nu ai gasit obiectul care iti face trebuinta.Iesi afara…esti obosit si te intrebi ce vei face mai departe…esti confuz…nu stii in ce directie sa mai mergi…stii totusi bine ce ai si de ce ai nevoie…stii ce vrei…dar in marea de diversitate tu simti o lipsa..nu-ti gasesti ce ai vrea…oboseala iti apasa umerii…te-ai si plictisit sa intrebi de acelasi lucru,sa speri pentru o clipa ca in sfarsit il vei gasi si apoi sa ti se spulbere si farama de speranta ,care mijise sfios, printr-un raspuns pe care l-ai mai auzit…dezamagirea isi face apoi simtita prezenta…te afunzi din ce in ce mai tare in gandul ca nu poti reusi...iar superficialitatea e cea cu care ceilalti trateaza mica ta problema,nu inteleg in ruptul capului de ce un lucru atat de mic pentru ei si pentru o lume intreaga defapt pentru tine e asa de important.Si atunci te privesc altfel…treptat ramai singur,cu tot ce-i al tau,cu ganduri si simtiri,stii bine ce cauti dar nu gasesti…nu renunti la idée de dragul celorlalti,pentru a parea normal in ochii lor si ai lumii intregi deoarece lucrul respectiv e adevarul tau…e singura lumina in intunericul care te inconjoara ,ai nevoie de el pentru a te simti implinit spiritual…dar nu e,nu-l poti gasi…si te intrebi…ai fost vreodata aproape de el? Si impovarat de ganduri pleci pur si simplu mai departe ca unica posibilitate…si mergi…si tot mergi…gandurile se dezlantuie….si mergi…mergi…acel lucru iti lipseste tot mai tare…si mergi…si doare…dar mergi…totusi…si pana la urmatorul magazin.